Ploaie cu Ingeri
"Ploua… cu vise, cu lacrimi, ploua cu speranta si moarte… Ploua cu ingeri.’’
As da orice sa pot evada de aici. Am vazut un chip cald acolo jos, atat de cald si de profund. Cu ochii atat de negri. Cand i-am zarit irisul intunecat mi-am dorit sa fie vesnic noapte, am inceput sa urasc albastrul orbitor al cerului. Si de fiecare data cand priveste in sus am ametitorul sentiment ca se uita la mine, ca imi striga numele cu privirile. Numele meu, numele pe care nu il am… sau poate in toata aceasta eternitate l-am avut mereu si doar Ea il stie. Nu, odata cu Ea s-a nascut si numele meu, destinul meu, vointa mea, dorinta de a-mi parasi cuibul de lumina pentru a o putea iubi, acolo, jos… in lumea pe care pana acum o numeam Nicaieri. Inteleg ca inseamna mai mult, mult mai mult neantul acela ce se intinde la picioarele norilor. Priveam totul de sus, vedeam doar ceata si niciodata nu am fost curios sa stiu ce se afla sub Noi, sub lumea celor divini. Era aproape infricosatoare ideea de a cobori acolo. Dar intr-o dimineata… intr-o banala dimineata… s-a desprins ceata, s-a rupt gri-ul ce despartea cele doua lumi paralele si am vazut-o pe Ea, am vazut intunericul si, spre pacatul meu, mi-a placut intunericul. L-am adorat de prima data cand l-am vazut atat de adanc si de maret, de unic, in ochii Ei. Intunericul… Deja mi-am scufundat ratiunea undeva departe de realitatea in care am trait pana acum. Iar floarea de putere, de nesiguranta si de lumina in acelasi timp, ma invaluie tot mai mult. E poate ceva ce pare imposibil, poate chiar e imposibil, insa eu voi pleca de aici. Stiu ca nu imi este permis, stiu ca voi suferi. Dar voi fi capabil sa inving orice. Voi invinge necunoscutul, durerea, raceala lumii de acolo. De un singur lucru mi-e frica : mi-e frica ca atunci cand voi ajunge la Ea, Ea nici nu se va uita la mine…
Creaturile ca ea nu au avut vreodata vise. Ca sa poata sluji in lumea divina, Dumnezeu le-a luat visele, fanteziile, le-a orbit ochii ca sa nu poata vedea frumusetea straina a celor de jos. A facut poate o greseala cand a creat lumea : a creat doua taberi, cea de sus si cea de jos, ca din acestea doua sa se nasca inevitabil si cea de dedesubt. Insa poate si-a ratacit chiar El privirile macar odata dupa vreo muritoare cu ochi de demon si a implantat samanta vulnerabilitatii in toti cei din jur. Insa nu ar fi recunoscut absolut niciodata asta si nu ar fi eliberat niciodata pe nici unul din slujitorii lui pentru o obsesie trecatoare.
Iar el statea absent pe un colt de nor, si se intreba uneori ce s-ar intampla daca ar aluneca. Astepta cu nerabdare si cu sufletul cazut undeva in stomac sa se dizolve ceata si sa vada intunericul cuprins in doi irisi micuti, nevinovati. Se intreba daca ceata ar putea sa il adaposteasca in opacitatea ei, cauta din priviri, cauta inconstient, o crapatura in Calea Lactee pentru a patrunde in… nici el nu stia unde… Era un drum lung de parcurs pana unde visa el sa ajunga, dar simtea acea lume atat de aproape de inima sa incat trecea mereu cu vederea greutatile. Care greutati ? Exista iubire… « Ma iubeste ? »
Doamne ! Erai atat de frumoasa ! N-am crezut vreodata ca voi avea sansa, dreptul de a-ti privi sublimele forme materiale prin ochiul de fereastra al noptii ce face uneori legatura cu ochiul de fereastra al camerei tale cand luna straluceste rotunda si plina in gandurile ei. Am savarsit probabil cel mai crunt pacat pe care o fiinta ca mine, daca ceea ce sunt eu poate fi numit fiinta, il putea savarsi vreodata. Am indraznit sa imi cobor privirile pe trupul tau si imi era frica… in fiecare secunda imi era frica si eram gata sa ma pierd in propria lume si sa te parasesc, caci aveam senzatia ca lumina ochilor mei ti-ar putea arde invelisul fraged al pielii. Imi era frica ca m-ai putea simti coborand tot mai mult intre sanii tai, agatandu-mi dorintele de sfarcurile tale… si atunci n-as mai fi cutezat vreodata sa iti rostesc numele macar, sa iti visez intunericul irisilor cu ochii deschisi. Un sarut ar fi fost de ajuns sa imi asigure fericirea pe vecie, si nici macar un sarut… o simpla atingere intre varful buzelor mele arse de apasatoarea puritate in care am fost inchis si dulceata buricului tau inecat in ispite pamantesti, dezgustatoare, pacatoase, atat de pacatoase incat as da oricand Raiul ce ma incatuseaza pentru o singura evadare in iadul ascuns, cu buna stiinta si intentie a Creatorului, intre inspititoarele tale picioare.
Ai muri… Doamne, cum ai muri si te-ai topi in sufletul meu curat si in trupul meu imaginar daca ai fi a mea. Sau poate eu m-as rataci in tine, si nu as mai gasi vreodata iesirea spre lumina iertarii… Te-as iubi peste limitele eternitatii daca m-ai primi o singura data in tine.
Isi ingenunchia sperantele, visele, lacrimile, sufletul, intregul suflet, curatul suflet… la picioarele Creatorului. Era gata sa-si arunce oricand aripile, coroana, juramantul etern pentru a putea cobori in ceea ce pentru el ajunsese sa semene cu un templu, in lumea de jos, unde zeita era doar Ea, copila, pacatoasa copila cu ochi de intuneric. In privirile Zeului era raceala, tristete, neinduplecare… In privirile ingerului era dragoste, durere, era pura nebunie. Avea sa plece si fara binecuvantarea Tatalui, avea sa plece oricum, cu riscul de a sfarsi strivit de duritatea impactului cu realitatea. Sa plece… sa-si rataceasca singur visele in disperare, in esec, dezamagire… Voia doar sa o vada, macar sa o vada si sa ii atinga mana dreapta, sa i-o ridice spre pieptul lui pentru ca Ea sa ii poata simti inima… Iar apoi, apoi ar fi putut sa moara, sa se topeasca… fericit… atat de fericit.
Doamne, e noapte. Iar eu sunt fericit, cuprins de teama, dar fericit caci am reusit sa ating lumea ce pana acum statea sechestrata in nestiinta, sub picioarele mele. E noapte si ploua, ploua atat de sublim si de rece. Pentru prima oara in viata mea pot simti stropii de roua ai cerului pe care pana acum doar ii admiram visator. Ii simt. Sunt pe un camp larg si e intuneric. In fata mea intuneric, in spate intuneric… ma dor ochii de atata obscuritate, caci am fost obisnuit cu lumina si simplitatea. Dar intunericul este atat de complex si in acelasi timp, de derutant si de nul. Daca privesc in sus nu te vad, Tatã, si nu ii pot vedea nici pe cei cu care ma puteam asemana odata. Daca privesc la imparatia Ta vad doar ceata si ma simt parasit. Am senzatia ca nici nu ma mai urmaresti cu privirile, deja m-ai uitat. Acum inteleg de ce cei de aici il percep atat de greu pe Dumnezeu.
Insa undeva, departe, in zare… sunt luminile orasului… si este si Ea. Acum ca o simt atat de aproape, nu gasesc curajul de a ma misca din loc, de a imi lua sansa sa o vad, sa o admir, sa o ating… Acum ca sunt aici si ca mi-a fost atat de greu sa ajung aici, realizez ca nu pot merge mai departe. Ma voi multumi oare cu placerea de a ma sti doar mai aproape de un vis mult prea frumos pentru a putea fi suportat de corzile pieptului meu ? Privesc in sus… sentiment de nesiguranta… Ploaia… vise neimplinite… Am doua posibilitati… sa merg mai departe si sa opresc suvoiul de picaturi imbibate cu raceala, sa opresc extinderea intunericului in lume, sa merg mai departe si sa imi ating iluzia… Sau sa raman aici, sa raman pe loc si sa imi las ochii sa nasca inca o lacrima cereasca, inca o picatura de ploaie, inca un vis neimplinit. Sa raman aici si sa privesc luminile orasului, sa astept sa ma topesc odata cu ploaia sau cu rasaritul sec al soarelui. Sa raman aici si sa nu o vad macar o clipa pe Ea, pe iubita mea cu ochi rapitori, cu buze pacatoase, cu sani rotunzi si calzi… pe Ea. Mi-e frica… ca ma va respinge… sau ca ma voi respinge singur, rusinat de indrazneala de a face atatea pentru dragostea unei pamantene. Micuta mea care nici macar nu stie ca Cineva o iubeste atat de mult incat isi lasa viata sa se stinga chiar acum. Ce face Ea ? Iubeste poate un altul in noaptea aceasta ?
Dar am vazut maretia intunericului, adancimea durerii si inutilitatea visului. Nu am vazut ce imi doream, dar am vazut Totul. Ploua… cu vise, cu lacrimi, ploua cu speranta si moarte… Ploua cu ingeri.
As da orice sa pot evada de aici. Am vazut un chip cald acolo jos, atat de cald si de profund. Cu ochii atat de negri. Cand i-am zarit irisul intunecat mi-am dorit sa fie vesnic noapte, am inceput sa urasc albastrul orbitor al cerului. Si de fiecare data cand priveste in sus am ametitorul sentiment ca se uita la mine, ca imi striga numele cu privirile. Numele meu, numele pe care nu il am… sau poate in toata aceasta eternitate l-am avut mereu si doar Ea il stie. Nu, odata cu Ea s-a nascut si numele meu, destinul meu, vointa mea, dorinta de a-mi parasi cuibul de lumina pentru a o putea iubi, acolo, jos… in lumea pe care pana acum o numeam Nicaieri. Inteleg ca inseamna mai mult, mult mai mult neantul acela ce se intinde la picioarele norilor. Priveam totul de sus, vedeam doar ceata si niciodata nu am fost curios sa stiu ce se afla sub Noi, sub lumea celor divini. Era aproape infricosatoare ideea de a cobori acolo. Dar intr-o dimineata… intr-o banala dimineata… s-a desprins ceata, s-a rupt gri-ul ce despartea cele doua lumi paralele si am vazut-o pe Ea, am vazut intunericul si, spre pacatul meu, mi-a placut intunericul. L-am adorat de prima data cand l-am vazut atat de adanc si de maret, de unic, in ochii Ei. Intunericul… Deja mi-am scufundat ratiunea undeva departe de realitatea in care am trait pana acum. Iar floarea de putere, de nesiguranta si de lumina in acelasi timp, ma invaluie tot mai mult. E poate ceva ce pare imposibil, poate chiar e imposibil, insa eu voi pleca de aici. Stiu ca nu imi este permis, stiu ca voi suferi. Dar voi fi capabil sa inving orice. Voi invinge necunoscutul, durerea, raceala lumii de acolo. De un singur lucru mi-e frica : mi-e frica ca atunci cand voi ajunge la Ea, Ea nici nu se va uita la mine…
Creaturile ca ea nu au avut vreodata vise. Ca sa poata sluji in lumea divina, Dumnezeu le-a luat visele, fanteziile, le-a orbit ochii ca sa nu poata vedea frumusetea straina a celor de jos. A facut poate o greseala cand a creat lumea : a creat doua taberi, cea de sus si cea de jos, ca din acestea doua sa se nasca inevitabil si cea de dedesubt. Insa poate si-a ratacit chiar El privirile macar odata dupa vreo muritoare cu ochi de demon si a implantat samanta vulnerabilitatii in toti cei din jur. Insa nu ar fi recunoscut absolut niciodata asta si nu ar fi eliberat niciodata pe nici unul din slujitorii lui pentru o obsesie trecatoare.
Iar el statea absent pe un colt de nor, si se intreba uneori ce s-ar intampla daca ar aluneca. Astepta cu nerabdare si cu sufletul cazut undeva in stomac sa se dizolve ceata si sa vada intunericul cuprins in doi irisi micuti, nevinovati. Se intreba daca ceata ar putea sa il adaposteasca in opacitatea ei, cauta din priviri, cauta inconstient, o crapatura in Calea Lactee pentru a patrunde in… nici el nu stia unde… Era un drum lung de parcurs pana unde visa el sa ajunga, dar simtea acea lume atat de aproape de inima sa incat trecea mereu cu vederea greutatile. Care greutati ? Exista iubire… « Ma iubeste ? »
Doamne ! Erai atat de frumoasa ! N-am crezut vreodata ca voi avea sansa, dreptul de a-ti privi sublimele forme materiale prin ochiul de fereastra al noptii ce face uneori legatura cu ochiul de fereastra al camerei tale cand luna straluceste rotunda si plina in gandurile ei. Am savarsit probabil cel mai crunt pacat pe care o fiinta ca mine, daca ceea ce sunt eu poate fi numit fiinta, il putea savarsi vreodata. Am indraznit sa imi cobor privirile pe trupul tau si imi era frica… in fiecare secunda imi era frica si eram gata sa ma pierd in propria lume si sa te parasesc, caci aveam senzatia ca lumina ochilor mei ti-ar putea arde invelisul fraged al pielii. Imi era frica ca m-ai putea simti coborand tot mai mult intre sanii tai, agatandu-mi dorintele de sfarcurile tale… si atunci n-as mai fi cutezat vreodata sa iti rostesc numele macar, sa iti visez intunericul irisilor cu ochii deschisi. Un sarut ar fi fost de ajuns sa imi asigure fericirea pe vecie, si nici macar un sarut… o simpla atingere intre varful buzelor mele arse de apasatoarea puritate in care am fost inchis si dulceata buricului tau inecat in ispite pamantesti, dezgustatoare, pacatoase, atat de pacatoase incat as da oricand Raiul ce ma incatuseaza pentru o singura evadare in iadul ascuns, cu buna stiinta si intentie a Creatorului, intre inspititoarele tale picioare.
Ai muri… Doamne, cum ai muri si te-ai topi in sufletul meu curat si in trupul meu imaginar daca ai fi a mea. Sau poate eu m-as rataci in tine, si nu as mai gasi vreodata iesirea spre lumina iertarii… Te-as iubi peste limitele eternitatii daca m-ai primi o singura data in tine.
Isi ingenunchia sperantele, visele, lacrimile, sufletul, intregul suflet, curatul suflet… la picioarele Creatorului. Era gata sa-si arunce oricand aripile, coroana, juramantul etern pentru a putea cobori in ceea ce pentru el ajunsese sa semene cu un templu, in lumea de jos, unde zeita era doar Ea, copila, pacatoasa copila cu ochi de intuneric. In privirile Zeului era raceala, tristete, neinduplecare… In privirile ingerului era dragoste, durere, era pura nebunie. Avea sa plece si fara binecuvantarea Tatalui, avea sa plece oricum, cu riscul de a sfarsi strivit de duritatea impactului cu realitatea. Sa plece… sa-si rataceasca singur visele in disperare, in esec, dezamagire… Voia doar sa o vada, macar sa o vada si sa ii atinga mana dreapta, sa i-o ridice spre pieptul lui pentru ca Ea sa ii poata simti inima… Iar apoi, apoi ar fi putut sa moara, sa se topeasca… fericit… atat de fericit.
Doamne, e noapte. Iar eu sunt fericit, cuprins de teama, dar fericit caci am reusit sa ating lumea ce pana acum statea sechestrata in nestiinta, sub picioarele mele. E noapte si ploua, ploua atat de sublim si de rece. Pentru prima oara in viata mea pot simti stropii de roua ai cerului pe care pana acum doar ii admiram visator. Ii simt. Sunt pe un camp larg si e intuneric. In fata mea intuneric, in spate intuneric… ma dor ochii de atata obscuritate, caci am fost obisnuit cu lumina si simplitatea. Dar intunericul este atat de complex si in acelasi timp, de derutant si de nul. Daca privesc in sus nu te vad, Tatã, si nu ii pot vedea nici pe cei cu care ma puteam asemana odata. Daca privesc la imparatia Ta vad doar ceata si ma simt parasit. Am senzatia ca nici nu ma mai urmaresti cu privirile, deja m-ai uitat. Acum inteleg de ce cei de aici il percep atat de greu pe Dumnezeu.
Insa undeva, departe, in zare… sunt luminile orasului… si este si Ea. Acum ca o simt atat de aproape, nu gasesc curajul de a ma misca din loc, de a imi lua sansa sa o vad, sa o admir, sa o ating… Acum ca sunt aici si ca mi-a fost atat de greu sa ajung aici, realizez ca nu pot merge mai departe. Ma voi multumi oare cu placerea de a ma sti doar mai aproape de un vis mult prea frumos pentru a putea fi suportat de corzile pieptului meu ? Privesc in sus… sentiment de nesiguranta… Ploaia… vise neimplinite… Am doua posibilitati… sa merg mai departe si sa opresc suvoiul de picaturi imbibate cu raceala, sa opresc extinderea intunericului in lume, sa merg mai departe si sa imi ating iluzia… Sau sa raman aici, sa raman pe loc si sa imi las ochii sa nasca inca o lacrima cereasca, inca o picatura de ploaie, inca un vis neimplinit. Sa raman aici si sa privesc luminile orasului, sa astept sa ma topesc odata cu ploaia sau cu rasaritul sec al soarelui. Sa raman aici si sa nu o vad macar o clipa pe Ea, pe iubita mea cu ochi rapitori, cu buze pacatoase, cu sani rotunzi si calzi… pe Ea. Mi-e frica… ca ma va respinge… sau ca ma voi respinge singur, rusinat de indrazneala de a face atatea pentru dragostea unei pamantene. Micuta mea care nici macar nu stie ca Cineva o iubeste atat de mult incat isi lasa viata sa se stinga chiar acum. Ce face Ea ? Iubeste poate un altul in noaptea aceasta ?
Dar am vazut maretia intunericului, adancimea durerii si inutilitatea visului. Nu am vazut ce imi doream, dar am vazut Totul. Ploua… cu vise, cu lacrimi, ploua cu speranta si moarte… Ploua cu ingeri.
...
M-am strans in durere si mi-am vandut o petala,
O petala din aripi, din viata mea goala,
M-am ratacit in taceri pana cand tacerea
Mi-a-ntreit sangeros de sadic durerea.
Mi-ai auzit lacrimile pe icoanele tale
In noptile reci acoperite cu zale
De nepasare si ganduri, de iubire cereasca
Rastignita pe-o iluzie profund pamanteasca.
Paraseste-ma, Tata, arunca-ma-n mare,
Arunca-ma-n iad, in a Ei inchisoare,
Arunca-ma-n ceruri, in nori, in nestire,
Uraste-ma, Tata, caci m-am pierdut in iubire.
M-am ratacit in pacat, m-am atins de-a sa piele,
Am iubit-o carnal in toate visele mele,
Am invelit-o in aripi, in lumina si viata,
Mi-am pierdut ratiunea in ispite si ceata.
Uraste-ma, Tata, sa pot pleca din albastru,
Sa ma puteti numi toti un simplu inger sihastru,
Un ratacit in Nicaieri-ul ascuns de sub mine,
Unde iubirea n-aduce pacatu-unei crime.
Dar lasa-ma, Tata, elibereaza-mi destinul
Sa-i pot urma numele amar ca pelinul,
Caci imi arde gatlejul, imi arde plamanii,
Ma cheama ne-ncetat in ghiarele lumii.
Aripi Negre
Trebuie sa existe tot timpul un "si daca..." ...si daca nu era acest "si daca" ,eu acum nu mi-as mai face iluzii despre cum ar fi fara tine,deloc,in viata mea...
Dar mai ales,cel mai important "si daca":si daca nu m-ar fi durut atat!Dar m-a durut,si ma doare continuu,in fiecare secunda,in fiecare clipa,tot timpul,la orice pas,eu simt durere.O durere adanca in suflet,care imi taie respiratia,care imi opreste bataile inimii,care efectiv ma dezarmeaza.Este probabil singura mea tovarasa,care se va tine scai de mine pentru totdeauna,este durerea mea care te uraste pe tine si care vrea sa ma doboare pe mine.Dar cum sa urasca ea o fiinta care nu exista?Cum sa te urasca pe tine care,esti o entitate?Si totusi o face...iar eu,la randul meu,o urasc pe ea pentru ca nu pot sa te urasc la fel de mult pe tine!Caci dintotdeauna tu ai fost o parte,eu-intregul.Tu ai fost fundatia,eu-cladirea.Tu ai fost fiinta,iar eu-imperiul.Mereu ai fost parte din mine...fara tine eu nu eram eu,si fara mine tu nu existai si totusi acum eu nu mai sunt nimic fara tine,dar tu traiesti din plin fara mine...alaturi de el...acum esti parte din altcineva si el este sursa ta de viata,iar eu m-am intors la ce eram,la nimic.Pentru ca,desi am fost in fata intotdeauna,tu nu m-ai vazut,desi iti vorbeam,tu nu m-auzeai,desi dadeam in tine,tu nu simteai nimic fiindca nimicul nu poate fi nici macar observat...si eu pentru tine asta eram:un nimic.
Ma inaltam,zburam cat mai sus pe zi ce trecea,prindeam viata,imi deschideam aripile si mai mult,sorbeam in nestire fiecare clipa in aer...tu m-ai invatat sa merg pe nori...si tot tu mi-ai taiat aripile,mi-ai luat aerul,m-ai izgonit inapoi pe Pamant.
Zambeam tot mai mult,radeam,ma bucuram cand erai tu si eu nu eram...in mintea mea,tu erai a mea,tu traiai cu mine,langa mine,prin mine,dar n-a fost niciodata asa...zburam..alaturi de ingerul meu si de fapt zburam singur...si m-ai lasat sa zbor...ca apoi sa ma dobori la fel cum Moartea doboara un tanar in floarea varstei si plin de viata.
Era de ajuns sa-mi strapungi o aripa cu o singura sulita si ma omorai,dar era prea putin pentru tine...ai tras o data,deja cadeam;ai tras a doua oara,abia mai respiram;si ai continuat sa tragi pana cand nu a mai ramas nimic din mine si doar sufletul meu a ajuns in mainile tale,ca apoi sa faci tu ce vrei cu el...si l-ai omorat si pe el.
Visam...te visam pe tine,ne visam pe amandoi,ma visam pe mine alaturi de ingerul meu,si te strageam in brate in vis,si te adoram...si m-ai trezit din vis si mi-ai interzis sa mai visez vreodata.Ai sters visul din gandul meu,ai sters noaptea din viata mea,numai ca sa nu mai pot visa...nu am mai visat...
Traiam...simteam orice zvacnire din lumea asta,fiecare zgomot il simteam profund si ma-ncanta...respiram si adoram sa respir,sa traiesc,sa simt...dar ai vrut sa ma vezi mort..si m-ai ucis.Dar ai vrut sa ma vezi in cosciug,fara suflu,palid,imbratisat de Moarte,si m-ai pus chiar tu insuti in mormant.Si n-a fost de ajuns!Ai vrut sa fii sigura ca n-am sa ma intorc din morti si ai turnat pamant peste mine...mult,mult pamant...si nu m-am mai intors...
Inger bun,cu chipul alb si luminos,tu ai vrut totul,si totul ai avut!Acum,intoarce-ti privirea...uita-te-napoi...si aminteste-ti cand mi-ai strapuns aripile si m-ai omorat,cand mi-ai luat visele si m-ai omorat...in mii si mii de feluri,mereu,tu m-ai ucis...adanc,adanc m-ai ingropat,tarana ai turnat peste mine...m-ai vazut palid,si trist,si trupu-mi lipisit de viata era...Si totusi acum,vezi bine,sunt aici,in fata ta!Ma vezi cum te vad,si ma auzi si nu poti sa crezi...Sunt eu,sunt viu,sunt mereu si intotdeauna voi fi eu! Te uiti uimita,te simti ciudat,e ireal?Cum?Cand tu,Ingerul,ai dat porunca si ti s-a indeplinit,acum,ma vezi aici?cu tine?Da..da,draga mea...caci ai uitat...eu pentru tine am fost un nimic si asa ceva nu poti ucide!
Am reinviat dupa ce speranta de viata nu mai aveam,si am prins putere din Adancuri si m-am intors...mai bun,dar mai rau cu tine,mai fragil,dar mai puternic pentru tine...m-am intors sa-ti vad chipul cum urla si tipa si strange Moartea-n brate,dar nu moare...Tu ai fost mereu Ingerul bun din viata mea,din mine,dar ai uitat ca Ingerul cu aripile negre eu mereu am fost.Tu poti sa mori,caci muritoare esti,dar eu ma voi uita la tine si voi zambi rece cand un fior electric iti va poseda corpul...si voi continua sa zambesc,si cu fiecare secunda in care vei cersi indurare eu ma voi hrani,ma voi intrupa la loc din lacrimile tale,din durerea ta,din moartea ta.Iar tu vei deveni "nimicul" si eu voi fi Entitatea.Eu mi-am pierdut aripile in secunda in care te-am vazut,caci imi era interzis sa doresc un Inger...dar acum sunt eu din nou,iar tu nu vei mai fi.
Ce trist...macabre ganduri...e frig,dar de fapt,asa trebuia sa fie...frig,caci mortii sunt reci,iar eu sunt mort...
E neobisnuit de frig,si e o umezeala ce m-apasa,si un tipat ce-mi sparge timpanele...e o durere ce-mi vorbeste dar nu o inteleg...imi vine greu sa ma misc...sunt parca legat,sau mai bine batut in cuie,in niste cuie invizibile,dar care ma dor,si-mi strapung carnea..si sangerez...dar nu sunt!Iar nu mai am aer,dar nici nu simt nevoia sa respir! e negru..totu-n jur e negru...e noapte?nu...sunt orb?...nu,caci vad fiinte fuziforme si umbre aievea...
Ma trezesc,cu greu ma ridic din mormant si parca pasesc intr-o lume noua,pe un pamant neted,neatins de om...ah!Ce ma orbeste lumina!Ce zgomot!Ce galagie!Vreau liniste din nou...si nu cunosc pe nimeni...sunt singur intr-o lume goala...
Imi intind aripile si zbor...cat mai departe...si caut.Dar ce caut?O vad pe ea...o simt...ma uit la ea si Doamne!ce durere!Ma doare sufletul,dar n-am...ma doare inima,dar nu o simt batand....ma doare intreaga mea fiinta anterioara pe care n-o mai am...si totusi,chiar si dupa moarte,Ea ma doare!Ingerul meu bun...inca imi face rau...
Si cad...o forta ma atrage spre pamant...ma izbesc de sol intr-o secunda,in fata ei..dar nu ma vede,trece peste mine,merge mai departe...nici nu ma simte... merg in spatele ei,ii respir in ceafa,ii vorbesc..de ce nu aude?de ce nu m-aude?il ating dar nu simte!...a murit...si ea in ziua cand m-a ucis...a murit...s-a scurs viata din ea cum s-a scurs tarana printre degetele sale cand m-a ingropat...a murit fiindca fara "nimicul" ce-l tinea in viata,era si ea insusi un "nimic"...
Suntem amandoi morti.Suntem impreuna si dupa moarte.Eu inca o mai simt si ea acum ma vede...si ne vorbim mereu,ore in sir...si eu,din Moartea mea ii dau din nou viata...ea moare bând otrava mea...dar suntem amandoi.O vad mai frumoasa ca niciodata,o simt mai calda...ochii i se lumineaza...ne luam in brate...Ma strange tare ca si cum ii este frica sa nu ma rapeasca Moartea din nou...ce calma e...mai linistita ca niciodata...are buzele reci si tremura...Parca are cristale in privire...
Mereu...amandoi,tinandu-ne in brate...zburam usor,peste pamant,si aripile noastre negre sunt atinse de vantul rece...Incet,incet...ne asezam impreuna in sicriu si plangem si murim din nou,dar impreuna...
Si in Eternitate,pe cerul Infernului o stea a aparut cand doi ingeri s-au cuprins si-au coborat in noapte...
Un an jumate printre straini
am inceput sa cunosc alti oameni sau mai bine zis am inceput sa cunosc oamenii,oameni ingropati in propria mizerie,in plictiseala,suntem toti plictisiti,plictisiti de viata,de supravietuire si de gandul mortii ce suna zilnic la usi...si totusi suna....ne face sa ne gandim ca poate exista acel cineva...cand pentru noi nu exista nimeni, in..nimic.Vad lumea asa cum este ea..asa cum cineva a dezgolit-o de superba-i masca si aratata in toata cruzimea dezgustatoare a adevarului ce ma inconjoara.Vad o lume innecata in propria mizerie...
Visam ca niste prosti...ne dorim, avem incredere in acel ceva ce ne va implini toate visele cu conditia "sa fim cuminti"...Ni se ofera umilinta infasurata in hartie frumos colorata, ori intr-o cutie mare, de cadou...dar tot umilinta e.Ce mai conteaza, din moment ce ni s-a dat ceva, fara ca noi sa miscam un deget in acest sens? Natura noastra este sa primim...si mai mult, sa fim recunoscatori pentru fiecare gest sterp de amabilitate prefacuta de cei din jur...si ce ma dezgusta este ca TOTI juram sa nu comitem aceleasi greseli, sa nu dam dovada de aceeasi lipsa de judecata...si toti uitam de promisiunile facute.Incalcam promisiuni si juraminte cu usurinta cu care ne stergem la fund.
Ma tem?Ma tem de rutina, ma tem de singuratate dar si de oameni. Ma tem de lumina ce ma orbeste dar ma tem sa o sting...nu vreau intuneric insa ma inghite din ce in ce mai mult.De ce sa gandesc, sa visez si sa scriu pentru ca apoi sa ma tem?
Ce poate merge mai departe decat depresia ca mod de viata, decat somnul linistit ca o amintire, decat rasul ca un act social si atat? Ce poate fi mai epuizabil decat fericirea,ce mai am de epuizat pentru a ma elibera de ura?
Dorm. Cu totii dormim...cui sa-i cer sa va trezeasca? Sau pe mine...Sa-mi spuna cineva ca visez si am sa cred fara cea mai mica indoiala ca totul e un cosmar.Insa ce sa fac cand traiesc unul? Cand n-am cum sa ma trezesc?Sa dorm vesnic...
Visam ca niste prosti...ne dorim, avem incredere in acel ceva ce ne va implini toate visele cu conditia "sa fim cuminti"...Ni se ofera umilinta infasurata in hartie frumos colorata, ori intr-o cutie mare, de cadou...dar tot umilinta e.Ce mai conteaza, din moment ce ni s-a dat ceva, fara ca noi sa miscam un deget in acest sens? Natura noastra este sa primim...si mai mult, sa fim recunoscatori pentru fiecare gest sterp de amabilitate prefacuta de cei din jur...si ce ma dezgusta este ca TOTI juram sa nu comitem aceleasi greseli, sa nu dam dovada de aceeasi lipsa de judecata...si toti uitam de promisiunile facute.Incalcam promisiuni si juraminte cu usurinta cu care ne stergem la fund.
Ma tem?Ma tem de rutina, ma tem de singuratate dar si de oameni. Ma tem de lumina ce ma orbeste dar ma tem sa o sting...nu vreau intuneric insa ma inghite din ce in ce mai mult.De ce sa gandesc, sa visez si sa scriu pentru ca apoi sa ma tem?
Ce poate merge mai departe decat depresia ca mod de viata, decat somnul linistit ca o amintire, decat rasul ca un act social si atat? Ce poate fi mai epuizabil decat fericirea,ce mai am de epuizat pentru a ma elibera de ura?
Dorm. Cu totii dormim...cui sa-i cer sa va trezeasca? Sau pe mine...Sa-mi spuna cineva ca visez si am sa cred fara cea mai mica indoiala ca totul e un cosmar.Insa ce sa fac cand traiesc unul? Cand n-am cum sa ma trezesc?Sa dorm vesnic...
