Un an jumate printre straini

am inceput sa cunosc alti oameni sau mai bine zis am inceput sa cunosc oamenii,oameni ingropati in propria mizerie,in plictiseala,suntem toti plictisiti,plictisiti de viata,de supravietuire si de gandul mortii ce suna zilnic la usi...si totusi suna....ne face sa ne gandim ca poate exista acel cineva...cand pentru noi nu exista nimeni, in..nimic.Vad lumea asa cum este ea..asa cum cineva a dezgolit-o de superba-i masca si aratata in toata cruzimea dezgustatoare a adevarului ce ma inconjoara.Vad o lume innecata in propria mizerie...
Visam ca niste prosti...ne dorim, avem incredere in acel ceva ce ne va implini toate visele cu conditia "sa fim cuminti"...Ni se ofera umilinta infasurata in hartie frumos colorata, ori intr-o cutie mare, de cadou...dar tot umilinta e.Ce mai conteaza, din moment ce ni s-a dat ceva, fara ca noi sa miscam un deget in acest sens? Natura noastra este sa primim...si mai mult, sa fim recunoscatori pentru fiecare gest sterp de amabilitate prefacuta de cei din jur...si ce ma dezgusta este ca TOTI juram sa nu comitem aceleasi greseli, sa nu dam dovada de aceeasi lipsa de judecata...si toti uitam de promisiunile facute.Incalcam promisiuni si juraminte cu usurinta cu care ne stergem la fund.
Ma tem?Ma tem de rutina, ma tem de singuratate dar si de oameni. Ma tem de lumina ce ma orbeste dar ma tem sa o sting...nu vreau intuneric insa ma inghite din ce in ce mai mult.De ce sa gandesc, sa visez si sa scriu pentru ca apoi sa ma tem?
Ce poate merge mai departe decat depresia ca mod de viata, decat somnul linistit ca o amintire, decat rasul ca un act social si atat? Ce poate fi mai epuizabil decat fericirea,ce mai am de epuizat pentru a ma elibera de ura?
Dorm. Cu totii dormim...cui sa-i cer sa va trezeasca? Sau pe mine...Sa-mi spuna cineva ca visez si am sa cred fara cea mai mica indoiala ca totul e un cosmar.Insa ce sa fac cand traiesc unul? Cand n-am cum sa ma trezesc?Sa dorm vesnic...