Inger Pierdut

Si-a scurs seva nemuririi la portile eternului,
Nechibzuinta i-o plangea zeita infernului,
Oftau stele si zvacneau aripile aruncate,
Prinse si distruse rece de-ale iadului Hecate.
Zambea adanc, nestiutor, cuprins in al sau vis,
Crezand intr-un destin macabru, niciodata scris.
O lege-a firii-a fost calcata de-a lui saritura
In intunericul funebru ce respira doar ura.

Va curge din Eden un inger, un suflet pierdut
Ce-a vrut sa stie ce-i iubirea, sa afle n-a putut…

...

In pure cuvinte nascute din vise
Era liber, curgea in infernul tacut.
Credea in puteri nespuse, nescrise,
Dar nici o putere nu l-a salvat de trecut.

Un trecut de durere in apa seaca de Rai,
Privind ratacit, creand nopti de mila,
Cu buzele dulci ca macii rosii de mai,
Visand tot mai mult la un glas de copila.

Credea in iubire, sau poate-n iluzii…
Frangandu-si o aripa de-un colt de speranta.
Inconstient pica tot mai des in confuzii,
O clipa nu uita a tacerii nuanta.

Ar fi dorit uneori sa isi strige durerea,
Sa-si ucida plamanii intr-un strigat de ura.
Dar negasind macar odata puterea,
Cuvintele se topeau mereu pe-a sa gura.